A fost sau nu ?

Ce vreau pentru 2011? Vreau sanatate si liniste sufleteasca in primul rand. In al doilea rand vreau sa am parte de o experienta extraordinara in Coreea si nu in ultimul rand daca nu cer prea mult, nu mi-ar strica un job si o pers draga langa mine.  Cam multe..stiu…  Astea au fost printre ultimele cuvinte pe care le-am scris in finalul “registrului diverse” si la finalul lui 2010 totodata. Cat la suta s-a si adeverit? Hai sa vedem.

Am sa incep cu capitolul I Coreea pentru ca ma simt datoare fata de anumiti cititori  necunoscuti (pe care nu mi imaginam ca-i am) ce mi-au trimis mesaje si lasat comentarii. Din pacate timpul nu mi-a permis sa scriu atat de mult cat mi-as fi dorit. Am preferat sa ma bucur de fiecare moment petrecut acolo in locul statului cu laptopul in brate si scriindu-mi memoriile sau parerile. Chiar am dedicat putin timp internetului (parintii si prietenii stiu cel mai bine) asta ca o consecinta a faptului ca aveam in permanenta ceva de facut iar timpul a trecut cu o viteza fantastica. Aveti mai jos o incercare timida de a rezuma in doua scurte editoriale experienta asta, drept pentru care in cele ce urmeaza pentru a nu ma repeta voi vorbi despre alte lucruri cu caracter personal raportate la asteptarile si la starea mea sufleteasca de dinainte din timpul si de dupa. Asta pentru a face o analiza cat mai obiectiva:)

http://www.parinticlujeni.ro/editorial/?Un-vesnic-calator——–Partea-I-13

http://www.parinticlujeni.ro/editorial/?Un-vesnic-calator—Partea-II-14

Cum am plecat, stiti deja din “intrebari si raspunsuri” dar cum am devenit acolo? Si cum m-am intors? M-au incercat multe sentimente pe timpul sederii acolo, ce-i drept dar unul mi-a placut in mod special. Am capatat o incredere nesperata in mine. De la omuletul ala debusolat, nestiutor si lipsit de orice apreciere pentru propria persoana ajunsesem intr-un taram de vis. Eram o figura diferita intr-o mare de asiatici, pe care nu aveai cum sa n-o remarci. A fost si agasant de multe ori insa in majoritatea cazurilor a fost magulitor sa fiu oprita pe strada, in metrou sau in diferite locatii, pentru a mi se spune ca sunt frumoasa. Nu credeam ca exista un loc in lumea asta unde sa fiu privita cu atata admiratie. EU. Iar cei care ma cunosc stiu prea bine ca nu sunt nici pe departe vreo fotomodeala si sigur acasa nu fac oamenii sa-si intoarca privirea asupra mea. Am incercat ce-i drept sa ma adaptez trendului de a purta fuste si de a fi mai mereu aranjata, asta ca sa nu fac nota discordanta cu frumoasele coreence. Iar rezultatul a fost uluitor. Am avut parte de multe momente memorabile in care colegi coreeni timizi ma chemau in oras, ori imi trimiteau mesaje dragute intr-o engleza jalnica, ori imi daruiau suc de mango. Ce amintiri.

Nici la capitolul admiratori din randul exchange students nu am stat rau. Nu o spun ca o lauda. O spun cu toata uimirea care exista in lumea asta )) Cu siguranta daca as fi avut o altfel de fire, un pic mai, hai sa zicem “lasatoare” m-as fi putut lauda cu fel si fel de cuplari, un fel de combinari de n luate cate 2. Ca har Domnului, multe mi-au fost date sa vad. Dar cum totusi “scorurile” si cuceririle astea trecatoare, pe mine nu m-au atras vreodata am preferat sa imi vad linistita de viata acceptand mici atentii doar din partea unui bun prieten ceh (cel putin pentru o perioada) care nici in zi de azi nu inteleg ce a putut vedea la mine. El un impatimit al “i” chestiilor ..eu total paralela, el un ordonat fara pereche, eu o dezordonata incontestabila, el o fire pragmatica eu..o boema. Combinatia perfecta )

Unde mai pui ca pe langa aceste aspecte legate de atractia asta manifestata fata de mine de catre baietii din jur, mereu primeam cuvinte de apreciere din partea persoanelor straine cand le spuneam ca sunt studenta la SNU. Pentru ei e cea mai importanta si mai valoroasa universitate din tara, drept pentru care fara prea mari eforturi imi spuneau ca sunt “beautiful and smart”. Hilare momente imi vin in minte acum, pacat ca nu pot  reda accentul coreenilor cand spuneau asta. Cunoscatorii stiu despre ce vorbesc. Asadar a fost raiul pe pamant …am fost selectata si pentru o sedinta photo pentru site-ul universitatii. Am experimentat si asta. Vreo 3 ore de scenarii impreuna cu alti colegi straini. “Faceti-va ca vorbiti si zambiti..da nu da din maini” “Hei, ce faci? aa si totusi ce faci?” Ma dureau si maxilarele de la atata zambit fortat. Dar a fost comic si partea buna e ca la sfarsit m-am ales cu un set de colectie de insigne cu sigla universitatii.

Un alt moment memorabil a fost o cina la hotel Marriot unde am invatat  bunele maniere occidentale. Cu alte cuvinte am gadilit tandru vinul inainte sa-l bem si am salivat in fata specialitatilor de mancare de pe farfuria mai mult goala, pana ne explica un nene la microfon cum sa mancam rafinat. Eh stiti si voi cum e prin filme la dineurile festive. Cine si-ar fi imaginat ca o sa traiesc asa ceva? Mai mult s-a organizat un concurs, un fel de miss si mister dar varianta internationala. Evident ca am fost selectata si norocul meu a fost sa particip alaturi de unul dintre cei mai draguti baieti, un australian blondut cu ochi albastrii si un accent incredibil de sexi. Pe baza voturilor tuturor participantilor la cina.. am iesit pe locul doi, God, m-am simtit ca in liceu la balurile bobocilor la care nu am participat niciodata.  Deci va puteti imagina cat de bine am dus-o fara prea mult efort. Eram doar eu…sociabila cu toata lumea, dar suficient de retrasa incat sa nu fiu in centrul atentiei, super dansatoare cand era vorba de iesit dar cu anumite limite cand venea vorba de bautura si preocupata de scoala si de articolele interminabile care mi-au facut zile negre.

Si ca sa fie tacamul complet nu puteam sa ma intorc acasa fara sa ma si indragostesc, nu? Ca doar daca viata e simpla si lejera..de ce sa nu o complicam? Si am complicat-o fara voie. Atentie chiar urmeaza un scenariu de telenovela cu atat mai mult cu cat personaluj masculin era taman mexican. Vorba aia..de la mama lor de acasa. Omul asta nu putea sa fie mai nepotrivit pentru mine decat a fost. Imaginati-va un baietel rotofel cu par putin mai lung incredibil de matasos si stralucitor, cu un comportament iresponsabil si infantil la betie, venit deja de 3 ani in Coreea, incredibil de bogat, cu niste sechele adanci din copilarie, cu o heterosexualitate de multe ori indoielnica, fumator si cu prietena acasa de vreo cativa ani. Putea fi mai interzis de atat? Nu-mi pot imagina. Insa lasand aparentele astea la o parte a fost singurul om care mi-a urat “Happy Easter” singurul om care mi-a inteles durerea atunci cand am aflat ca o persoana apropiata murise acasa..iar eu nu putea face nimic, singurul om care mergea in club iar eu pentru ca nu-mi permiteam sa mai merg stateam acasa si chat-uia pe facebook pana in zori cu mine. Nu a fost dragoste la prima vedere, ba din contra mi s-a parut incredibil de iresponsabil, arogant si rasfatat prima oara cand ne-am intalnit. Dar cu timpul ne-am apropiat..ajunsesem sa ne vedem zilnic, seara in campus..timp in care ne plimbam si povesteam cate-n luna si-n stele. Oarecum ii castigasem increderea, iar rezultatul au fost orele de “terapie” in care imi povestea despre viata lui aparent lipsita de griji creonandu-mi acel tipar de copil bogat dar nefericit pe care-l vezi in filmele americane. Incetul cu incetul, relatia noastra se indrepta intr-o directie gresita. Dar era evident o provocare pentru mine. Incepusem sa-l percep altfel, sa-i inteleg comportamentul si sa-i gasesc explicatii pentru accesele de furie pe care le avea cu altii timp in care el imi acorda o atentie deosebita. Asa ca au urmat zile si seri minunate. Intalniri pe ascuns, incercari nereusite de a privi stelele pe cer (Seulul sta foarte prost la capitolul asta), cantece dedicate-mi cantate la chitara , plimbari si gadilituri pe Cheonggaecheon Stream, sandwhich-uri delicioase mancate la quiznos pe nepusa masa, mers in localuri deosebite stiute de el, tineri de mana, uitat la Gossip Girl impreuna, alergat si jucat cu mingea noaptea pe terenul de fotbal. ce-mi puteam dori mai mult de atat? Se incapatana sa ma surprinda de fiecare data..ba ma duceam sa mancam ceva la Paris Baguette, ba ma ducea intr-un parc , ba imi canta o piesa draguta, ba imi trimitea mesaje in ora ca un copil.

Pe masura ce trecea timpul insa  lucrurile incepeau sa se complice. Incepeau sa apara intrebari cu privire la viitor,  remuscari ca totusi el avea un suflet drag acasa pe care-i drept il vedea abia de doua ori in an dar se atasase si de mine, plus ca aflasera si ceilalti, lucru care a stricat totul pentru ca lumea facea fel si fel de prezumtii, evident ma etichetau si pe mine, nu intr-o maniera pozitiva ma gandesc. Nu mai intru in detalii pentru ca vreau sa raman cu amintirle astea frumoase si nu ca rautatile si invidiile caracteristice rasei umane. Ideea e ca omul asta a dat un farmec aparte sederii mele acolo. Daca nu ar fi fost el, cu siguranta nu m-as fi plimbat atata, nu m-as fi bucurat de anumite lucrurui marunte, nu as fi intrat in magazine unde o cravata costa mai mult decat venitul lunar alor mei, probabil  nu m-as fi intalnit atat de des cu Sorina, nu as fi experimentat diferentele culturale la o asa intensitate. Am fost o Cenusareasa care-si gasea cu greu pantof..iar el un Jose Armando incredibil de cuceritor. Iar finalul era previzibil.. evident ca nu putea exista o continuitate…erau prea multe diferente intre noi..de toate tipurile si culorile. Ultima intalnire a fost de-adreptul desprinsa din telenovela ..cu atat mai mult cu cat venea dupa o saptamana in care nu ne vazuseram si nu vorbiseram deloc. Nu mai intru in detalii pentru ca momentul acela vreau sa ramana doar pentru mine. Si oricum e destul de greu de imaginat tragedia unor oameni care urmeaza sa se desparta definitiv si greu de descris in cuvinte semnificatia cuvintelor “ne vedem intr-o viata viitoare”.. Dar cel putin am plecat impacata…

Si cam asta mi-a fost starea de spirit… uitasem complet tragediile lasate acasa si instalasem o alta in loc, mult mai redusa in longevitate ce-i drept. Asa ca in ceea ce-mi priveste starea sufleteasca am invatat muuulte in Coreea dar cel mai important  a fost faptul ca unulele lucruri se intampla cu o ciclicitate remarcabila.. indiferent de locul in care te afli sau de persoanele de care esti inconjurat, ceea ce inseamna ca totul depinde de noi. Par niste cuvinte simple dar a fost o descoperire remarcabila pentru mine. Cu toata nebunia din jurul meu,  concretizata in diferentele naucitoare culturale, sistem de invatamant diferit, intamplari neimaginate, anumite sentimente ma urmareau. Si atunci am realizat ca EU sunt singura vinovata. Nu cel de langa, nu baiatul care nu ma mai iubea acasa, nu omul care ma refuzase la un interviu nu presedintele si nu Dumnezeu..eu eram responsabila. Totul statea in alegerile pe care eu le-am facut cu buna stiinta. Si de atunci totul s-a schimbat pentru ca am invatat sa-mi asum esecurile si sa nu mi le reprosez la infinit. Life goes on afterall asa ca, m-am intors acasa mult mult mai linistita si impacata cu mine insumi in primul rand si cu o pofta nebuna de a o lua de la capat. Drept urmare primele doua obiective mi-au fost atinse pentru ca imi gasisem linistea demult pierduta, sanatoasa am fost si experienta coreeana a fost mai mult decat incredibila.

Capitolul 2 : Intoarcerea acasa A fost teribil de socant sa ma intorc dupa 4 luni .. si nu oriunde, nu acasa neaparat cat  la realitate. Mi se terminase povestea dar o purtam in suflet. Cenusareasa ramasese departe iar Raluca trebuia sa-si reintre in drepturi. Asta a fost o alta reala provocare..dar i-am facut fata cu brio cred, in mare parte si datorita evenimentelor ce au urmat. Bineinteles ca perioada imediat urmatoare intoarcerii a fost presarata de revederi care mai de care mai calde si mai placute. Sub pretextul ca nu vreau sa sufar un super soc intorcandu-ma la Orastie..am ramas la Cluj peste vara.

Prima vara petrecuta la Cluj si pot spune ca a fost cea mai frumoasa din viata mea (sau ma rog din cate imi amintesc) Clujul nu se compara cu Seulul normal dar totusi e locul unde ma simt acasa, e locul unde pot sa fiu eu, e locul ce inca ma surprinde si pe care-l explorez cu la fel de mult entuziasm ca si la inceputul inceputurilor de acum 6 ani. Si asta pentru ca am incercat sa vad partea plina a paharului chiar si pe timp de vara atunci cand stim cu totii ca-si pierde o buna parte din culoare pentru ca-i pleaca studentii acasa.. Sincer, am avut in permanenta loc in bus, am gasit mereu o banca libera un Unirii la coada calului, pe care sa ma bucur de o companie placuta sau de o carte faina, am putut tot timpul rezerva chiar si in ultimul moment o masa la Scena Din Spate din L’Atelier pentru a putea urmari proiectiile de filme, animeuri, sau prestatiile tinerilor viitori actori de la faculta de regie si teatru, ori am gasit suficient de mult spatiu in Janis pentru a dansa ceea ce stim cu totii canu se prea intampla in timpul anului universitar. Am gasit deasemenea loc in fiecare dimineata sa-mi beau cafeaua in jegosul Zero din Observator dar si seara pentru un joc de carti si cel mai important un pat liber(voba vine liber)  in aceeasi camera de camin aproape doua luni fara sa ma intrebe cineva de sanatate. Da, poate Piezisa e moarta si trista dar Piata Muzeului e la fel de incantatoare, stralucitoare si atractiva pe timpul verii. Floricelele de pe mese, muzica jazz de la Casa Tauffer, atmosfera boema, multitudinea de limbi straine pe care le auzi vorbindu-se in jur la tot pasul dansatori nonconformisti ce nu se sfiesc sa-si arate talentele in public, batalia dintre terase in a castiga premiul “cea mai buna limonada”… asta inseamna Cluj pe timp de vara. Si cum zicea Trofin la conertul Sorpions (la care am avut placerea sa merg “Clujul e mai mult decat un loc. E o atitudine, e o stare de spirit” Iar eu nu pot decat sa subscriu.

Pe langa timpul petrecut in Cluj am avut norocul sa ma si plimb putin prin tara si sa cunosc niste locuri minunate. Chiar pentru a-mi aminti mai bine am aruncat o privire asupra albumului de pe facebook “2011″. E cel mai graitor in acest sens si poate unul dintre cele mai dragi pentru ca-si gasesc acolo locul cei mai apropiati oameni si cele mai frumoase amintiri. Am cunoscut Rosia Montana, intruchiparea reala a “satului bunicii”, dar asta merita un post separat cat de curand pentru ca ma leaga prea multe de locul asta. Am redescoperit Sighisoara medievala in cea mai placuta companie care ar fi putut sa existe vreodata si am reintalnit o draga gasca pe meleaguri hunedorene la un super chef in Romos City.  Ce mai?! A fost o super vara incheiata cu un inceput de toamna minunat in care am dat o fuga si pana in Germania cu ceva program finantat de Comisia Europeana. Ma obisnuisem cu plecarile…

Capitolul 3 : Farmecul vietii  Vi s-a intamplat vreodata ca viata sa va ia prin surprindere exact in momentul in care va asteptati mai putin?  Ei bine, tocmai dupa ce ma intorsesem, destul de neentuziasmata si destul de circumspecta in ceea ce-mi privea reacomodarea cu casa si paralel cu toate activitatile enumarate mai sus ..ma indragosteam din nou fara sa-mi fi facut vreun plan. Dar de data altfel… nu ma izbise intr-o seara, nu-l cunoscusem intamplator, nu a facuse gesturi marete pentru a ma cuceri ..s-a intamplat  pur si simplu.Fusese acolo..tot timpul…ciudat sentiment, doar ca fusese niciodata creat contextul. Dupa toata nebunia de dinainte episodului numit Coreea, dupa idila de acolo nu-mi venea sa cred ca-mi gasesc linistea tocmai in bratele lui. Ei bine de data asta nu a mai fost ca in telenovele si nici macar ca in filmele americane in care doi prieteni devin iubiti si totul decurge ca la carte fiind intr-o deplina armonie cu ei insisi si cu lumea inconjuratoare. Nu, de data asta relatia a inceput cu stangaciile de rigoare datorate faptului ca nu prea stiam cum sa ne comportam unul cu celalalt si nu ne anticipam miscarile sau gandurile mai deloc. Una e sa te vezi cu o persoana cateva ore la interval de cateva zile si alta e sa te vezi zilnic. Imi vin muuulte lucruri in minte doar ca deja intru intr-un registru mult prea personal si nu vreau sa dau in picanterii. Ideea e ca din fericire am gasit persoana draga pe care mi-o doream langa mine si ca relatia e cat se poate de promitatoare cu toate ale sale mai ales ca are acea tenta de “provocare” pe care o caut. El e omuletul in bratele caruia mi-as dori sa adorm si sa ma trezesc zilnic pentru ca e cel mai placut loc de pe pamant. Si in mare parte o si fac ..chiar multumesc cuiva acolo sus pentru asta.

Asadar si obiectivul numarul 3 a fost atins, asa pe jumatate. Pentru ca din pacate job tot nu am gasit. Incerc din rasputeri sa nu ma demoralizez spunandu-mi ca “ce e al meu e pus deoparte” dar ma rog ..ramane de vazut in cat timp o sa se intample si minunea asta Drept urmare nu pot sa spun decat ca anul 2011 a fost mai mult decat minunat si il pot numi fara ezitari “anul meu”  plin de provocari de toate felurile, plin de momente mai mult decat memorabile, plin de dragoste si de prieteni si plin calatorii si de situatii limita… si tare mi-as fi placut sa nu se mai termine…

Ce mi-as putea dori pentru 2012? Sa continuie ce a inceput in vara anului trecut si  sa-mi gasesc intr-un final si eu job-ul cvasi perfect pentru ca mai apoi sa invat a-mi elimina inutilul din viata mea pentru a face mai mult loc lucrurilor si oamenilor cu adevarat importante/i..asta chiar ar fi o super provocare si si in plus… am eu o lista de “to do” pentru anul asta. Poate am sa o si public..ar fi o buna metoda de responsabilizare:))) In rest va doresc si voua un an fabulos din toate punctele de vedere. Va pup

No comment

M-am saturaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaat!!!!!!!!

De ce iubesc copiii?

Ieri o mama imi zice vesela “chiar ii spuneam sotului ca uite in sfarsit si-a gasit si Andrei pe cineva care sa-l asculte”. Bun, dar cine e Andrei? Andrei e un baietel de 8 ani, acel tip de copil de care e nevoie la orice nunta care se respecta.  O fata alba luminoasa, niste ochi mari albastri, un costumas cochet, o cravata in dungi, un dans cu lingura in mana invatat inca de la varsta de 2 ani (!!!!), un interes crescut pentru telefoane, un chef de vorba mai rar intalnit la copii, cateva intrebari incomode, niste sincroane si ceva figuri de breakdance finalizate cu stergerea de praf a mochetei, m-au facut sa-l indragesc fara mari probleme. La modul cel mai serios, eu nu-mi pot imagina o nunta fara un copilut de genul care sa ne mai descreteasca fruntile cu ale sale farmece. E pur si simplu un must. Asa ca daca nu aveti nepoti, verisori, sau alti invitati de varste mici inchiriati-va, nu de alta dar s-ar putea sa nu aveti parte de niste momente nastrusnice de neuitat. Cu speranta revederii cat mai grabnice il las pe Andrei putin deoparte si inainte de a si raspunde la intrebarea din titlu am sa amintesc doua povestioare foarte scurte(pe care nu mi le amintesc foarte bine asa ca le voi parafraza) care dintr-un motiv sau altul mi-au ramas intiparite in memorie.

1. “Posta. Posta. Posta!!!”  se auzi un glas in unitatea militara. Will alearga cu nerabdare sa-si primeasca scrisoara de la iubita lui nevasta. Isi facuse deja un obicei din a scrie si a primi scrisori in timpul in care fusese atat de departe de casa fiind singura modalitate prin care putea primi vesti despre persoanele dragi sufletului sau. Si de aceasta data gasise acelasi plic galben pe care putea vedea acelasi scris inconfundabil a celei care ii fusese partenera de viata de aproape 5 ani. Il deschide cu nerabdare si emotie dar spre surprinderea lui in locul frumoasei caligrafii nu gaseste decat niste liniute si punctulete apararent fara noima. Surprins intoarce prima pagina si constata ca nici a doua nu arata diferit.  Aceleasi mazgalituri le gaseste si pe cea de a treia foaie si pe cea de a patra. Enervat la culme, Will incepe sa-si ocarasca nevasta in gand crezand ca aceasteia ii arde de glume. Dar in subsolul paginii cu numarul 5 gaseste scris urmatoarele cuvinte ” Aceasta e prima scrisoare pe care fiul  de doar 3 anisori o scrie tatalui sau”.  Evident acela a fost momentul in care Will isi schimba complet atitudinea fata de nevasta si cu lacrimi in ochi arata scrisoarea tuturor camarazilor sai, fiind cel mai mandru tata din lume.

Si a doua:

2. Un preot constata ca la fiecare slujba de seara in biserica lua parte cu regularitate si un copil ce parea sa se traga dintr-o familie destul de instarita. Lucru nu tocmai iesit din comun, dar ceea ce-i atrasese atentia parintelui era tocmai faptul ca acest copil in permaneneta murmura ceva greu de inteles si deranja slujba si pe cei din jur. Astfel, intr-o seara se hotaraste sa stea de vorba cu copilul adoptand o atitudine nu tocmai prietenoasa.    ” Copile ce tot bolborosesti tu acolo fara sa-ti pese ca-i deranjezi pe cei din jur?” La care copilul speriat cu lacrimi in ochi raspunde “Iertare parinte. Dar pe mine nu m-a invatat nimeni  sa ma rog si atunci vin in fiecare seara la biserica si spun alfabetul..ca e tot ce stiu si sper ca bunul Dumnezeu va lua literele si le va pune intr-o ordine pe care o stie el pentru a forma o rugaciune”“.  Atunci parintele ingenuncheaza in fata copilului, in strange la piept si ridicand ochii spre cer multumeste providentiei pentru lectia pe care tocmai o primise.

As putea spune doar atat “de asta iubesc eu copiii” dar parca imi vine totusi sa mai adaug ceva. Ii iubesc pentru ca sunt o sursa interminabila de energie, de zambete, de caldura. Ii iubesc cand vad ca alearga in bratele mele si ma strang cat pot ei de tare cu manutele alea mici, ii iubesc pentru ca imi povestesc cate in luna si-s stele despre cele mai nebanuite asa-zise nimicuri, ii iubesc pentru ca gasesc in permanenta putearea sa se ridice dupa o cazatura si-si reiau jocul, ii iubesc pentru ca aduc lumina si binecuvantare intr-o casa, ii iubesc pentru ca sunt nemaipomenit de dragalasi, ii iubesc ca sunt sinceri chiar si in cele mai incomode situatii. Stiu, imi veti spune ca nu sunt toti asa si nu pot decat sa aprob dar sa nu uitam un singur lucru…copiii fara doar si poate sunt oglinda parintilor.

Si la final, sunt convinsa ca ati auzit interviul asta. Daca nu ati facut-o deja ar fi cazul pentru ca asa cum ar spune un drag prieten, e un kilometru de dulce

http://www.youtube.com/watch?v=aF7W2FAj9Jo

Curaj Gaina ca te tai

26.03.2011- eu? nu sunt eu? de ce eu? chiar eu? euuuuu!!!

ora 11: Group Meeting

Intalnirea bisaptamanala de grup pentru proiect, teme, sarcini, pe scurt chestiuni neinteresante. Miercuri avem o prezentare a unui articol scarbos  “consumer and their brands:developing relationship theory in consumer research “. Studiile de caz din interior sunt destul de interesante insa introducerea si concluziile sunt cumplite. Am si renuntat sa citesc pana la final pentru ca ma depaseste fara drept de apel. Bun, noi suntem 6 fete si mai avem inca 3 prezentari pe langa asta pe parcursul semestrului si vineri a trebuit sa decidem cine va prezenta saptmana viitoare. Aveam nevoie de doua voluntare. Am gasit-o pe una care de altfel vorbeste si cel mai bine engleza dintre noi. A doua? Cine ? cine? cine? M-as fi oferit eu sa prezint partea interesanta dar oricum as fi impartit articolul nu scapam de introducere si de concluzii si atunci ca de fiecare data cand nu vreau sa fac ceva ma indeletnicesc cu altceva:)) Asta in contextul in care priviriile celorlalte erau atintite asupra mea. Credeti voi ca daca nu-s de-a voastra ma fraieriti sa prezint? Nu, nu:)  Am inceput sa tusesc, sa-mi aranjez bluja, sa-mi adun niste fire de par de pe fusta sa ma uit la ceas, la telefon prin carnetel timp in care o temerara a grupului spune “prezint eu”. Amin. Nu sunt eu de data asta!!

ora 12: merg sa-mi printez niste cursuri. Nu ca ar fi o activitate iesita din comun insa am avut norocul sa mi se blocheze de vreo 3 ori. Ce drac sa-i fac? Totul e scris in coreena deci nu prea stiam cum sa rezolv problema plus ca aici mai totul functioneaza pe baza de cartela, iar calculatorul deja imi luase banii pentru listat insa foile se incapatana sa nu mi le dea. De ce eu? Din 30 de imprimante din sala tocmai a mea nu mai functiona. Norocul meu e ca la un moment dat si-a facut aparitia temerara grupului si a fost suficient de draguta sa suna la un numar afisat acolo si sa aduca un nenea care a rezolvat problema printr-o simpla”gadilire” a imprimantei. Bun, timp pierdut aiurea.

ora 14: Curs de Korean Etiquette

Cred ca pentru prima oara in viata mea am regretat amarnic ca nu mai am de ceva timp  “prostul” obicei de a ajunge mai repede la o intalnire. E drept ca nu am intarziat insa am ajuns chiar la limita. Si ce sa vezi? Deja 6 colegi de ai mei erau imbracati in Hanbok (haina draditionala coreena). Eu de ce nu am? Tare m-am intristat ca nu am fost aleasa pentru ca e una din dorintele mele sa port pana plec o hainuta din asta insa nu stiu cum sa gasesc un context favorabil pentru ca sunt foarte scumpe. Mi se pare atata de frumoasa si de eleganta si de simpla in acelasi timp dar deh, n-a fost sa fie drept pentru care m-am multumit sa ma fotografiez cu ei. Cursul a durat 3 ore timp in care ni s-a explicat semnificatia culorilor, a materialelor, a palariilor pe care le poarta barbatii in raport cu statutulor lor matrimonial. Ce m-a impresionat cel mai mult a fost frumusetea femeii care ne vorbea. Sa fii avut vreo 40 de ani poate chiar mai bine de atat dar eu personal nu am mai vazut o fata atat de luminoasa, de calda, de blanda. Asta cumulata cu o voce prietenoasa si o gratie si o delicatete iesite din comun. Am facut vreo 30 de poze in speranta ca am sa pot surprinde toata paleta asta de calitati dar din pacate aparatul si probabil nepriceperea mea impreuna cu limitele tehnologice au facut sa nu reusesc sa gasesc nici macar o poza satisfacatoare. Dupa prezentarea hainelor am fost invatati cum trebuie sa ne comportam cand mergem in vizita, cum sa ne asezam etc. Partea amuzanta a fost ca dupa exemplificare evident vroia sa caute ceva voluntari pentru a exersa. Aici e nevoie de cateva detalii: imaginati-va o sala de vreoo 100 de oameni plina plus un fotograf profesionist ce a imortalizat orice miscare pana si banalul act de a respira:)) Asa in alta ordine de idei eu eram in fusta gri, bluza ticlam si cizme. Nu m-am gandit ca voi fi nevoita sa ma descalt undeva drept pentru care mi-am luat sosete in picioare: albastre::))) Acum dupa ce v-ati imaginat contextul evident ca nu prea au fost voluntari si “tanti” a facut nominalizarile. Cum era de asteptat a aratat spre mine, nu-i de mirare pentru ca ieseam in evidenta tare bine datorita culorii bluzei.Chiar eu? No da cum sa merg in fata la atatia oameni cu sosetele albastre ca mai apoi sa raman imortalizata pentru eternitate pe ceva site? De voie de nevoie m-am ridicat si am pornit spre scena cu inima cat un purice daaaar o mana cereasca a impins o alta fatuca sa mearga pe scena inainte sa ajung eu si m-am intors mai fericita ca niciodata ca am reusit sa scap de un moment ridicol. Mda asta mi-a adus aminte de o fraza  dintr-o carticica pe care am citit-o in tineretiile mele ceva de genul ca atuni cand intalnesti un baiat simpatic foc si atmosfera incepe sa se incinga sigur ai cea mai nepotrivita pereche de chiloti pe tine. Ceva de genul a fost si momentul asta.O banala pereche de sosete a fost o reala piedica in calea comuniunii cu traditia coreena.

0ra 7 p.m: Spectacol NANTA

Pentru ca vreau sa experimentez tot ce inseamna cultura si traditie coreeana nu puteam sub nicio o forma sa ratez un asfel de spectacol. E un amestec de teatru mut si gatit intr-un decor schimbator,totul condimentat cu multa energie, cu sunete ciudate provenite din taiarea simultana a unor verze spre exemplu si momente hilare cu nemiluita. “You will never look at cooking the same way again”-sub un astfel de slogan s-a desfasurat ineditul spectacol . Partea cea mai interesanta a fost in momentul in care a fost implicat si publicul in toata nebunia de pe scena. Un coreean simpatic vine in sala si cauta persoane si din nou se pare ca am atras atentia pentru ca ma ia si ma duce pe scena. Oh in sfarsit locul potrivit pentru omul potrivit. Da mi-am lasat modestia acasa(pentru Seba):)))) Iar acolo sub lumina reflectoarelor in fata a vreo 200 de oameni incep sa-mi etalez talentele de bucatareasa. Talentul innascut, rapiditatea, sarmul, indemanarea, coordonarea aproape perfecta, dragalasenia (hmmm cred ca ajunge cu laudatul ) au fost ingredientele necesare care intr-un final m-au facut sa castig in fata adversarei mele.Euuuu sunt the winner!!!! Recunosc a fost unul dintre cele mai amuzante momente din toata perioada petrecuta aici:)) Iar dupa ce am plecat de acolo nu cred ca are rost sa mentionez ca nu am facut altceva decat sa radiez de fericire si sa ma laud la toata lumea:)))

Ora 10 p.m Salsa Party

O alta minune s-a intamplat. La insistentele unui prieten am acceptat sa merg si la asa ceva in ideea in care eram foarte curioasa cum arata asiaticii pe ritmuri latine. Nu mi-a trebuit mai mult de catvea minute sa ma indragostesc iremediabil de locul, oamenii si muzica de acolo. Adevarata provocare a venit abia atunci cand am inceput sa ma misc si eu. Jan, baiatul cu care am fost e un foarte bun dansator, a fost plecat cateva luni in Cuba expres pentru a invata sa danseze. Deci combinatia perfecta: o romanca neindemanatica,  fara nici un fel de background in dansuri latino, fara prea mare dorinta de a invata sa danseze, care  mai mult de atat in ultimul an a manifestat o repulsie constanta fata de tot ce are legatura cu Spania:D-asa din anumite motive psihologice:)) si cealalta jumatate un ceh cu un solid sac de experienta foarte dornic sa ma invete (cred ca pentru a avea o partenera constanta pe perioada sederii in Seul) si cu foarte multa rabdare. Spre suprinderea mea chiar m-a cucerit dansul. Am inceput sa invat salsa, cha-cha si minunatul bachata. Deci de cand am vazut pt prima oara pe cineva dansand bachata mi-am dorit sa am un prieten cu care sa pot dansa stilul asta de dans, mai ales acum cand am inceput sa ma misc si eu o leaca. Din punctul meu de vedere e cel mai senzual si mai provocator stil de dans care poate exista, tocmai de aceea e foarte important sa te atraga partenreul :D Din pacate pe mine nu m-a atras asa ca m-am limitat la ceva miscari mai putin lascive:)) asta pe langa faptul ca eu sunt destul de timida deci nu mi-e chiar la indemana sa dansez asa ceva chiar cu o persoana pe care abia am cunoscut-o chiar daca arata foarte bine:) Deci imi astept printul…pana atunci abia astept sa merg din nou sa mai exersez pana nu uit ce am invatat.

ora 2 a.m FF Club

Pentru ca deja se prea aglomerase la salsa am schimbat registrul. Daca eu am acceptat sa merg intr-un club “de-al lui” venise randul lui sa vina intr-un club “de-al meu” . Asa ca FF sau Stuf-ul din Seul cum ii spun eu a fost alegerea ideala.Ne-am intalnit cu alti prieteni si am dansat ca nebunii pana in zori. Adevarul e ca a venit ca o eliberare dupa vreo 3 ore de salsa in care ma concentram la pasi( ca o incepatoare ce eram) aici puteam sa topai si sa ma misc in voie fara niciun fel de constrangere.Evident ca dupa putin timp  mi-am reocupat locul de cinste, sus pe scena si m-am lasat cucerita de muzica inconjurata fiind de oameni din toate colturile lumii. Ce sentiment placut si greu de descris in cuvinte, pentru ca intr-adevar muzica depaseste absolut orice bariera si ne reduce la esenta de fiecare data!

Cam asta a fost o zi frumoasa si incarcata in care “eu” -ul a suferit cate schimbari drastice trecand de la dezmagire la extaz, de la neincredere la multumire, de la teama la euforie:)

Iarasi am scris mult

Coreea vs Romania…part 2

11. Mancarea -  ma vad nevoita sa revin asupra acestui detaliu pentru ca in ultima saptamana am facut reale progrese astfel incat am reusit performanta de a manca zilnic la cantina chiar de doua ori pe zi. Asa ca imi retrag cuvintele jignitoare pe care i le-am adresat. Acum sa nu ma intelegeti care cumva ca m-am apucat de mancat alge goale sau oua crude( chiar acum cateva zile intr-unul din meniuri se gasea si asa ceva) doar ca am inceput sa accept si alte gusturi ceea ce-mi ofera o stare de liniste ca nu trebuie sa ma mai gandesc “ce naiba mananc azi?”

12. Politetea- Defapt ce am sa scriu aici nu stiu daca tine exact de politete , de cei 7 ani de acasa sau poate de respectul fata de o persoana de sex feminin sau poate de toate 3. Cert e ca feminitatea mea a fost punctul de a se revolta de foarte multe ori in astea 3 saptmani. Cu toata necioplimea romanilor dar acasa nu se pune problema ca un baiat sa iasa/intre in fata fetei (d)intr-o cladire(decat in rare cazuri). Aici e ceva foarte des intalnit. Nu numai ca nu -mi dau voie sa ies prima dar mai si asteapta sa le tin usa ?!?!?!?! Hallo!!! Sunt fata, se presupune ca baietii respecta fetele cel putin in punctele astea elementare. Oare nu sunt suficient de feminina? Stiu si eu ca nu prea port fuste, si nu am  forme proeminente nici intr-o parte nici in alta dar totusi am par lung:)))) Fetele in majoritatea cazurilor au par lung, deci sigur sunt fata, asa ca va rog frumos lasati-ma si pe mine macar din cand in cand sa intru sau sa ies prima din lift sau din camin. Ca de nu, s-ar putea sa va inchid usa in nas cand va asteptati mai putin, na uite asa:)))

13. Colectivitatea- Inainte sa plec din tara chiar din curiozitate  m-am uitat peste rezultatele studiului efectuat de Hofstede si am constatat ca la fel ca si Romania, Coreea de Sud e o tara colectivista. Defapt avem punctaje asemanatoare la toate cele 5 dimensiuni(nu-mi mai amintesc cifre) suprinzator sau nu. Bun, dar sa vedem cum se manifesta colectivitatea asta si cum o percep eu. Nici nu stiu cu ce sa incep ca sunt atat de multe lucruri de spus. Cand am venit m-am inscris intr-un fel de organizatie SNU Buddy pentru a putea participa la ceva evenimente specifice si evident pentru a putea socializa cu cat mai multi studenti internationali. Organizatia e pe impartita pe 8 grupuri si fiecare grup are un buddy lider ce coordoneaza intreaga activitate a grupului-in paralel cu activitatea generala a tuturor. Evident una dintre activitatile (si singura dintre ele deocamdata) subgrupului este luatul pranzului si a cinei impreuna. Au o intreaga cultura construita in jurul acestui lucru. Rar vezi coreeni singuri la cantina, pentru ca sunt mereu in grup (e acceptat si grupul format din doua persoane). Pentru ei e un fel de jignire sa nu iei parte la astfel de intalniri. Bun, sa va spun la cate intalniri am fost pana acum? Una:))) Deci sunt o profanatoare a traditiilor coreene. Nu o fac din rea vointa doar ca mie mi-e mult mai aproape o alta cantina unde de altfel sunt si cele mai bune preferate(si putin mai scumpe) plus ca daca mi foame la ora 12 dom’le eu nu mai stau pana la ora 13 sa mananc cu grupul. Sa nu va imaginati ca asta se intampla doar in mediul universitar, nu, la fel stau lucrurile si in mediul corporate. Saptamana trecuta am participat la o conferinta sustinuta de un nene:))) un vicepresedinte la ceva companie coreeana si ne-a povestit in linii mari ce inseamna lucrul pentru un corean obisnuit. Printre alte lucruri a mentionat si de aspectul acesta cu mancatul in grup. Ei chiar au instituit un lunch brake intre 12-13, tocmai pentru ca toata lumea sa poate participa. Nu se pune problema sa vi cu pachetele si sa mananci singur.  Asta ar fi iesit din comun si ti-ai atrage multe priviri si comentarii negative. Sa nu mai punem la socoteala “beuta” de dupa orele de serviciu. Daca toata lumea merge nu poti lipsi tocmai tu, decat in cazuri exceptionale.  In alta ordine de idei eu si Andra nu facem parte din acelasi grup dar intamplarea a facut sa ma aproprii mult mai mult de anumite persoane din grupul ei in special de buddy-ul ei personal, un coreean extraordinar de cumsecade si amabil. Si asta pare sa fie o problema. Mi s-a si atras atentia subtil, sau nu?! ca imi petrec timpul cu grupul 3 ))) Asta e o alta tradare. Doamne cat de infidela pot sa fiu. Colac peste pupaza ieri am propus sa mai facem si altceva decat sa mergem la pranzuri si cine, ca sa ne cunoastem mai bine. Defapt ideea nici macar nu a fost a mea, eu doar am aprobat insa buddy-ul ulterior a tinut mortis sa ma aminteasca in mesajul postat pe facebook. “dupa cum spunea Raluca” ))) Ce amuzant mi se pare, cred ca asa de mult ma “place” ..da stiu imi sta in fire sa ma fac placuta in orice circumstante..sau nu:) Pe langa povestea cu luatul mesei impreuna, si la scoala se fac grupuri la fiecare materie si se lucreaza, cel putin pe domeniul meu. Dar nu orice fel de grupuri ci in functie de personalitate, nationalitate(daca e cazul) la un curs ni s-a si facut un test pentru a vedea care in ce grup va fi. Pe langa faptul  ca ne impart ei pe grupuri mai suntem obligati sa si stam langa colegii de grupa in timpul orelor de curs. Deci cum percep eu asta?! o tactica putin puerila care sincer nu ma prea incanta si care mi se pare si putin exagerata. Si eu sunt o persoana care cauta compania altor persoane mai tot timpul , si-mi place sa fiu inconjurata de prieteni dar parca ce-i mult e prea mult. Chiar trebuie sa mi se bage pe gat niste oameni cu de-a sila? !

Cam atat deocamdata ca mi somn, am sa revin si cu alte aspecte in zilele urmatoare.

Un moment doar…

Cu toate ca intreaga zi mi-am petrecut-o in casa( din cauza unui inceput de raceala)lucru ce in mod normal m-ar fi deprimat , acum sunt pur si simplu fericita. De ce? Pentru ca astazi dupa o lunga perioada mi-am gasit timp sa-mi ridic ochii spre cer si sa spun “multumesc pentru tot”

Dimineata am inceput-o cu un reportaj de la Romania Te Iubesc despre cei 40.000 de copii abandonati din centrele de plasament si despre lungul si anevoiosul proces de adoptie. Nu erau lucruri nestiute insa nu aveau cum sa nu ma sensibilizeze cu atat mai mult cu cat toata viata mi-am dorit sa adopt un copil. Deci acesta a fost un prim motiv sa multumesc cuiva acolo sus pentru simplu fapt ca am o familie acasa, ca am avut parte de stabilitate, de dragoste si educatie, spre deosebire de alte suflete care nu s-au bucurat nici macar de aceste lucruri elementare.

Apoi mi-am dorit sa mai aflu care este situatia in tara “vecina”. Evident m-au ingrozit acele imagini socante din acel taram al mortii si al deznadejdii. Cat de mult iubesc Japonia si cat de mult imi doream sa o vizitez iar acum parca toata armonia specifica s-a transformat in haos. Un al doilea motiv de multumire. Sunt vie, departe (mai mult sau mai putin) de furia dezlantuita a naturii, cu un acoperis deasupra capului si fara sa fiu urmarita constant de teama ca poate maine nu am sa mai traiesc.

Dupa asta am gasit niste piese mai vechi prin calculator si am inceput sa visez. E primavara afara, iar soarele caldut incerca sa-mi insenineze cameruta. Si ce face Ralucuta pimavara? )) Se indragosteste(mai ales in Seul inconjurata de atatea fetze noi:D) drept urmare mi-am petrecut o ora imaginandu-mi fel si fel de chestii. Ce sentimente placute  sunt cele de inceput. Il vezi, il placi, ti se pare rupt din soare(chiar daca nu e) astepti cu nerabdare sa vina momentul in care va veti revedea si mai si tresari cand te atinge intamplator (chiar daca e un gest nesemnificativ pentru el). Mda, problema , sau ma rog una din problemele situatiei asteia e ca, nu vorbim aceeasi limba. Iar eu cum nu le am cu engleza foarte bine, nu prea pot sa fac altceva decat sa tac mult timp. Drept urmare n-am nici o sansa sa-l cuceresc cu farmecul meu personal atata timp cat habar n-am sa leg cateva fraze coerente, ba din contra cu o foarte mare probabilitate ii pot parea hai sa nu spun chiar proasta, dar cel putin tembela. Foarte frustrant. Ei , daaar in imaginatia mea vorbeam romaneste:)))))-da stiu am imaginatie bogata. Asta e un alt motiv de multumire. E atat de placut sentimentul asta incat cu greu poate fi descris in cuvinte. Abia astept sa vina ziua de vineri cand ne vom revedea la curs si mai tarziu daca imi trece raceala la un party.

Dupa portia de visare la simpaticul meu coleg cu ochi albastrii;;) incepe sa sune o alarma. Nu cred ca am mai mentionat, dar in camin in fiecare camera exista cate un difuzor prin care ni se comunica tot felul de lucruri interesante:))) Cred, ca evident nu inteleg nimic. Si de data asta suna o sirena si incepe unul sa bombane dandu-mi impresia ca e undeva afara pentru ca parea sa bata vantul. Eu eram in pat, singura in camera, colega fiind plecata la plimbare. “Ce-i asta?” ma gandeam nestiind cum sa reactionez si am mai zabovit vreo doua minute in pat. Se opreste dupa o vreme, vorbeste nenea din nou , Raluca ramane calma in continuare. Apoi liniste… apoi incepe din nou iar de afara se mai aud si ceva zgomote. Calmul englezesc incepe sa se rispeasca , ma ridic din pat si ma uit pe fereastra in incercarea de vedea ceva miscare. Nimic. Normal ca in mintea mea incepe scenariile” oare ne ataca nord coreeni si ala vorbea direct de pe front?” sau “poate s-a produs o noua explozie in Japonia si e ceva alarma de radiatii ?”. Nu as putea sa raspund nici acum la intrebarea asta. Cert e ca s-a oprit la un moment dat si nici nu s-a mai repetat operatiunea. Drept urmare un alt motiv de multumire ca nu a fost nimic real, grav care sa ma fi pus in vreun fel in pericol. O fi fost o simpla simulare.Nadajduiesc ca daca va fi vreodata Doamne fereste cazul au si varianta in engleza ca sa stiu daca trebuie sa ies, sau sa raman acolo:)))

Spre seara dupa cateva ore bune de somn am redeschis facebook-ul si am vazut niste poze care m-au impresionat foarte tare.Un om deosebit in sfarsit porneste pe drumul pe care si l-a ales probabil de o viata. Nu intru in detaliu ca nu are rost in schimb am amintit de el pentru ca m-a emotionat foate tare si m-a facut inca o data sa multumesc cuiva acolo sus ca am avut sansa sa intalnesc oameni minunati in viata. Despre oamenii speciali pe care i-am intalnit aici, care imi aduc zilnic zambetul pe buze am sa vorbesc cu alta ocazie, acum in schimb ma pun sa mai citesc ceva pentru materia de maine. Cred ca va fi super distractiv daca proful va catadicsi sa ma interogheze din nou.

Multumesc inca o data !

O conversatie la nivel inalt

Professor: After a 15 minutes brake we will discuss about Mapping Consumers’ Mental Models with ZMET.

Pauza trece destul de repede si fiecare student isi reia locul constiincios. Profesorul stand in fata bancii ma intreaba zambitor

Professor: What is your name please?

Eu: Raluca.

Professor: Oh, I see.  Did you read the article?

Eu: Yes, I did

Professor: What can you tell us about it? What did you undertstand? -timp in care la fel de zambaitor ca inainte imi inmaneaza si un microfon. Asa sa poata auzii cu toii cate baliverne debitez pe secundea. Si incepe pleiada de cuvinte non sens…

Eu: Well (imi dreg glasul ca un speaker profesionist) ZMET methodology is used to…..aaaaa…. create a
cognitive map…aaaa… for a group of consumers. { ce bine am zis o propozitie. Si acum ce sa mai zic?} So for this study .aaaaa… were taken 15 respondents members of one mountain bike group and they were asked to bring with them 8 or 10 pictures…aaaa…and after that they were asked about their feelings regarding those pictures. (No bun asta e partea usoara…da serios acum ce sa mai zic?-si incep sa rasfoiesc foile colegei) So to read a map like this you should follow some steps:….First you have to look for central constructs …aaaaa… after that look for the overall goal and look for missing constructs..aaa..bla bla bla (hai trebuie sa mai scoti o propozitie , un fel de concluzie..concluzie la ce? ca n-ai zis mai nimic.Nu conteaza , ceva care sa demonstreze ca sti despre ce vorbesti. Bun, atunci uite am gasit una perfecta, sau nu?!). In this article it was shown that,  using the ZMET analytical methods, you can map mental models at different levels of resolution…aaaaa.. and find out wich are the consumers’ thoughts and feelings about a topic, issue,or object. So this is it. (merit aplauze pentru asta,am dres bine situatia )

Professor: Ok. At least you read the article. But I’m not sure if you actually understand it.

Great. Dintr-un articol de 25 de pagini am fost in stare sa vorbesc trei minute despre ceva si in acelasi timp sa si demonstrez ca defapt nu prea am idee ce s-a intamplat acolo. Cu toate ca l-am citit si am si incercat sa-l inteleg doar ca engleza mea it’s not so good so mi-e teama ca am trecut tocmai peste chestiuniile esentiale. Cel putin dupa asta nu a trebuit sa-mi fac griji ca proful ma va mai nominaliza a doua ora cursul asta pentru a-mi exprima opinia. asa ca am stat foarte relaxata:) De abia astept sa-mi etalez talentul si next time. ))

De altfel a fost un curs foarte placut si sunt convinsa ca l-as fi savurat cu mai mare placere si interes daca nu mi-ar fi picat ochii in gura de somn din cauza ca mai bine de jumatate de noapte am stat sa citesc prostia aia de articol.

Concluzia: It could have been worse. Or not?:))))))

P.s. un link cu o reclama foarte draguta pe care am urmarit-o la curs

Romania vs Coreea de Sud

O saptamana..atat a trecut de cand am pasit pentru prima oara pe pamant asiatic. In ciuda acestui fapt am impresia ca ma aflu aici de o viata ( in sesnul bun ).Nu am sa povestesc activitatiile sau oamenii minunati pe care i-am intalnit pana acum pentru ca timpul e prea scurt si cu siguranta am alte prioritati. Oricum pentru toate celelalte existe Facebook (si nu Mastercard:P). Vroiam in schimb sa punctez niste diferente intre “noi” si “ei” si asta pentru ca e absolut imposibil sa nu faci astfel de comparatii chiar si in timpul banalelor plimbari. Totodata am de facut o prezentare doar de 5 minute pe vineri in care trebuie sa vorbesc despre Romania si inca nu m-am hotarat ce ar trebui sa spun?!  Ca orice om am googleit o leaca in speranta ca am sa gasesc ceva helpuful dar inca nu am reusit sa gasesc acel ceva unic, adevarat, interesant, fascinant si atractiv in acelasi timp. In schimb am gasit asta: http://www.urbandictionary.com/define.php?term=romania&page=3 Puteti sa aruncati o privire. Bineinteles nu m-am putut abtine sa nu caut si asta http://www.urbandictionary.com/define.php?term=south+korea . Cum se poate ca o tara din lumea a treia sa se dezvolte atat de mult intr-un timp atat de scurt? Noi de ce nu putem? In fine doar citind parerile utilizatorilor de pe site-ul asta se creioneaza in mintea fiecaruia cine are castig de cauza intre Romania si Coreea. Insa simt nevoia sa ma fac un pic mai utila si sa pasesc dincolo de limitele impuse de frustrarile altora. Daca tot sunt aici hai sa va povestesc cum percep eu schimbarea ce a avut loc in viata mea si diferentele culturale atat de evidente si de asteptate.

Nici nu stiu cu ce ar trebui sa incep ca sunt asa multe deja.

1. Descaltatul- Coreeni au obiceiul sa-si dea papucii jos cu foarte mare lejeritate. Stiu ca suna poate un pic ciudat observatia insa nu am putut sa nu sesizez inca din aeroportul din Instambul si pana la parcurile din Seul, ca isi aerisesc picioarele cam des:))) Iar cand se intra in casa cuiva nici nu se pune problema sa se intre incaltat. Chiar a doua zi dupa ce ne-am instalat a venit buddy-ul Andradei la noi sa ne ajute cu anumite chestiuni organizatorice. Noi evident nici nu ne despachetaseram lucrurile daramite sa mai si facem curat. Iar el dragut si timid intra in camera descaltandu-se evident si incepand sa ne stearga praful de pe jos cu mare usurinta. De abia am reusit sa-l convingem sa se incalte la loc.

2.Incaltatul- Poate cel mai mare soc al meu au fost papucii. Inca ma minunez si cred ca pana se incalzeste vremea bine de tot am sa ma minunez in continuare.Cum naiba la mai putin de 0 grade sa umblii in pantofi sau in balerini? Oare fetele astea nu au auzit de cistita? )) Eu inca nu am renuntat la cizmele mele imblanite pana la genunchi si astea umbla lejere fara nici un fel de problema, infofolite pana in gat si cu picioarele aproape goale. Am vazut fete cu colanti si cu piciorul gol direct in balerini. Si sa ne intelegem, asta nu se intampla la fete de liceu/facultate care vor sa fie fashionable ci e ceva cat se poate de comun la toate varstele. Crazy people. Au intr-adevar o cultura interesanta a picioarelor. Si in institutii am vazut barbati la costum si in slapi cu piciorul gol(probabil erau in pauza pentru ca refuz sa cred ca merg asa si la intalniri), in cantine vad studenti imbracati bine si cu picioarele goale si dupa cum spuneam nu am incetat inca sa ma mir ce picioare rezistente au.

3.Mijloace de transport in comun- nu are rost sa spun ca au un sistem de bus-uri si de metrouri foarte bine pus la punct. Intr-o singura zi am reusit sa invat tot ce trebuia pentru a ma putea descurca( eu care n-am fost decat o singura data cu metroul in Viena). Dar e plin de harti si in interior si in statii astfel ca oricine poate sa calatoreasca indiferent ca e pentru prima sau pentru a 100-a oara in Seul.Mai mult de atat din fericire statiile sunt anuntate si in engleza. Chiar ma gandeam la bietii straini care aterizeaza in Cluj spre exemplu. Bine ca bus-urile si trolee-le noi au sistem de anuntare a statiilor insa indisponibil in engleza iar cele vechi nu au absolut nimic. Ce sa mai vorbim de harti in statii. Nu ai decat sa te descurci cum vrei. Bine ca distantele ce trebuie parcurse sunt considerabil mai mici dar totusi asta nu e o scuza. Sistemul de plata e atat de bine gandit si preturile mult mai accesibile. Pe o calatorie obisnuita de cateva statii platesti 600 de woni asta vine cam jumatate de dolar. Deeeci jumatate din pretul unui bilet normal de calatorie din Cluj.  Evident abonamentul(e defapt un card) ti-l faci singur in functie de preferinte nu trebuie sa stai la cozi infernale pana isi completeaza o tanti apatica hartoagele si tot singur ti-l si incarci la automat. Poti oricand sa dai cardul tau oricui pentru ca nu intereseaza pe nimeni. Important e sa-ti platesti calatoria indiferent cine e platitorul. In bus-uri se intra pe o singura usa astfel ca soferul sa  poata vedea cum iti treci cardul prin fata aparatului. Desemenea la coborare se repeta operatiunea dar pe alta usa. Daca ai parcurs o distanta mult mai mare (de nu mai stiu cati km) esti taxat in plus. Logic. La metrouri ca sa treci de niste bare de metal trebuie sa-ti treci cardul si esti automat taxat. Daca se intampla sa gresesti partea metroului si trebui sa treci pe partea cealalta(cum mi s-a intamplat mie) nu esti taxat din nou pt ca ai o usa de help prin care poti trece. Daca incerci sa treci printr-o intrare normala nu esti lasat. Deci totul e foarte bine gandit si pus la punct si nici nu stiu daca se fac verificari. Eu cu mentalitatea romaneasca specifica “hai sa vad daca pot insela sistemul” Cred cu toata onestitatea ca a fost primul gand pe care l-am avut cand am urcat intr-un bus. La coborare nu te poate verifica si nici la urcare tot timpul daca e mai aglomerat. Dar incerc totusi sa fiu un cetatean responsabil si sa nu circul contraventional ca si in Cluj.

4.Mancarea- e oribila. Ma asteptam sincer sa fie asa, pentru ca si acasa sunt o mofturoasa cronica ce stramba din nas la orice adunatura de legume fierte spre exemplu. Aici in schimb nici nu gasesc cuvintele potrivite pentru a ma descrie. Au niste supe si sucuri atat de gretoase si o mancare atat de picanta de-mi face rana pana in stomac(asta daca reussesc sa iau mai mult de doua inghitituri). Mai sunt si mancaruri bune nu pot sa spun ca nu, dar prea rar sunt intalnite.Asadar exista doar doua optiuni fie ma intorc acasa mai slaba decat sunt deja pt ca nu prea am ce manca fie ma ingras 10 kg din cauza produselor de patiserie.

5.Organizare – Se sta la coada pana si la intratul in autobus sau in metrou. Nu se inghesuie nimeni se intra pe rand si daca nu mai este loc se asteapta urmatorul mijloc de transport. Frumos, calm, detasat ca doar nu e sfarsitul lumii. Pe scarile rulante se sta pe partea drepta si se urca pe cea stanga, in niciuni caz nu ai sa vezi harababura de pe scarile noastre.

6. Dornici sa te ajute- da sunt cat se poate de draguti si de amabili. Se ofera singuri sa te ajute atunci cand vad ca stai ca muta in fata usilor de metal si nu poti trece sau in fata telefonului public pe care nu sti cum sa-l folosesti.Singura problema e ca nu vorbesc decat coreeana. Drept pentru care intentia loc pe cat de apreciata pe atat de inutila de cele mai multe ori.

7. Timizi fata de straini- asta a fost poate prima diferenta pe care am experimentat-o desi nu stiu daca e vorba doar de timiditatea fata de noi sau pur si simplu e un obicei. Deci, in a doua zi am avut ceva probleme cu internetul si cum buddy-ul nu se descurca a zis ca va cobori sa aduca pe cineva de jos sa ne ajute. Dupa nici 5 min bate la usa , eu ma duc sa deschid usa, il vad insotit de un alt baiat, raspund vesela , las usa deschisa si ma dau la o parte ca sa poate trece indreptandu-ma catre laptop. Pauza. Nu intra nimeni. Ma intorc spre ei cand buddy-ul ma intreaba timid “putem intra?”. Eu eram ceva de genul “are you kidding me? Nu e logic ca puteti intra din moment ce ne faceti noua o favoare si din moment ce am vorbit in urma cu cateva minute?” Dar nu, se pare ca pentru ei nu e un lucru firesc sa intri “nepoftit” in casa cuiva. Asa ca de atunci inainte deschid usa, zambesc si ii poftesc inauntru pe oaspeti de fiecare data. Da stiu par sa fie lucruri minore dar tocmai in ele  sta intreg farmecul experientei asteia.

8. Au un respect extraordinar pentru familie – La primul curs ni s-a dat o lista de intrebari la care trebuia sa raspundem pentru ca proful sa le citeasca ulterior.Si printre primele item-uri ni se cerea sa ne descriem familia?! No ce sa le scriu”familia mea e compusa din mama tata si eu”:)) Cand a venit randul profului ne-a tot vorbit minute in sir despre familia lui si despre catelul care a murit in urma cu doi ani si caruia inca ii simte lipsa. Acum nu stiu daca a murit de batranete sau l-au mancat cu ocazia unei sarbatori anume:))))

9.Punctualitatea – cum sa trebuiasca sa ajungi cu 15 minute mai devreme la cursuri ca sa poti fi pus prezent? Cu asta mi-e greu sa ma obisnuiesc. Eu care intarziam 15 minute la fiecare curs de acasa ))) Si nu mai spun ca la fiecare intalnire cu buddy-ul(cu exceptia zilei de azi) am intarziat. Si imaginati-va ca el sta cam la o ora jum de campus si locul de intalnire era parterul caminului nostru:)))))

10. Aranjatul in spatiile publice- asta iar e o tactica destul de amuzanta pentru mine cel putin. Cum sa stai intr-un local fancy cu geamuri mari, cu fata catre sosea si sa-ti scoti toate ustensilele sa te aranjezi? Cum sa fii baiat in metrou si sa te apuci sa-ti aranjezi parul uitandu-te in telefon fara nici un fel de retinere? Si multe alte exemple de genul acesta. Acorda o importanta crescuta aspectului fizic drept pentru care obiceiurile de genul celor amintite mai sus nu sunt iesite din comun. De asemenea marimea capului este cat se poate de importanta. Cica fetele cu capul mic sunt apreciate. Un coreean de 17 ani mi-a zis la un party ca par sa fiu genul lui de fata pentru ca am capul mic:)))) Asta am aflat ulterior ca e un compliment de la o alta persoana care mi-a apreciat marimea capului?!?! Ce amuzant mi se pare. Oare ei nu vad bine? Ca eu chiar am capul mare:))

Cam atat am avut de impartasit deocamadata. Cu siguranta lista e departe de a fi terminata deci e prematur sa vorbesc de niste concluzi pentru ca abia a trecut o saptamana.I”ll be back:)

Si totusi ce ar trebui sa scriu despre Romania? )

Intrebari si raspunsuri

Zilele trecute m-am intalnit cu 4 fosti colegi la o poveste intr-un minunat local din Orastie City. Cand l-am intrebat pe unul dintre ei de ce nu a binevoit sa ni se alature in ceea ce s-a numit “mers cu colinda” mi-a raspuns ca s-a saturat de aceleasi tipuri de intrebari ce iti sunt adresate “pe unde mai esti?” “ lucrezi?” “ ai terminat facultatea?” drept pentru care a preferat sa se indeletniceasca cu altceva.. Si mare dreptate a avut…pentru ca recunosc in ultima perioada si eu am fost asaltata de aceleasi tipuri de intrebari superficiale “cand pleci?” “cat stai?” “de ce tocmai Coreea? “Nu au mai fost si alte tari disponibile?” “cat a costat biletul de avion?”. Pentru ca m-am saturat sa raspund la ele de prea multe ori m-am gandit sa ofer niste raspunsuri la unele dintre ele aici. Astfel, ori de cate ori cineva va fi macinat de curiozitate va putea consulta pagina asta cu mare usurinta. (Lucru ce stiu ca nu se va intampla). Asadar sa o luam cu inceputul.

Cand pleci?  R: E normal sa fiu intrebata dar de multe ori am impresia ca lumea chiar vrea sa scape de mine. Pentru ca altfel nu-mi explic de ce o persoana ma intreaba la interval de cateva zile “si totusi cand pleci?” Pe 27 februarie dragilor la ora 13:45 din Budapesta. Ciudat , in mod normal ar trebui sa fiu incantata ca lumea ma baga in seama, nu? Dar cu toate astea simt asa o urma de dezinteres si de fatarnicie. “Ia uite-o si pe asta …oare ce sa o intreb… am auzit ca pleaca ..buuun atunci o intreb cand pleaca..!!” Logic..sau nu?:)

Cand te intorci? R: In principiu pe 14 iunie si ajung pe 15 in Budapesta. Dar biletul de avion imi e flexibil, poate am sa raman mai mult daca o sa-mi placa si o sa mai am resursele financiare necesare. Deci nu e o perioada de timp chiar asa de mare. I’ll be back spre dezamagirea unora:P

Nu ai putut sa alegi alta tara? R: Nu. Am aplicat strict pentru o bursa in Coreea de Sud. Din prost noroc am fost selectata. Nici nu-si pot imagina membrii comisiei cata nevoie aveam de oportunitatea asta si ce sansa imensa i-au dat sufletului meu sa se linisteasca. E ca o gura de aer. Nu am fost atrasa niciodata de studiul in strainatate gen Italia, Franta, Spania, Polonia etc si asta poate pentru ca nu am fost un student model never. Am fost constinciioasa dar si comoda intr-o masura considerabila drept pentru care nu mi-am stabilit obiective de genul. Dar Coreea la fel ca si Japonia sau China imi suna altfel: provocator, nebunesc, enigmatic. E departe dar am fost in permanenta atrasa de culturile asiatice deci o astfel de sansa nu trebuia ratata. Nu cred ca o alta destinatie mai apropiata m-ar fi ajutat sa ma vindec sau sa simt ca intr-adevar e o one life time experince

Cati plecati? R: Doua fete mergem la Seoul National University iar alti 5 merg la Donkgguk pentru un an de zile. Suntem multi..dar mergem separat.

Cat a costat biletul? R: 606 euro in cap. Multumiti?

E zbor direct? R: Nu, fac escala destul de lunga in Instambul. Dar nu-i nimic, ma aprovizionez cu carti, plus ca nu o sa fiu singura deci 7 ore nu sunt chiar o eternitate..(sau cel putin asa sper)

De ce pleci? ( recunosc, prea putini mi-au adresat din pacate intrebarea asta)R: Pentru ca am nevoie de o schimbare. Vreau sa-mi gasesc echilibrul si linistea sufleteasca pe care le-am pierdut in urma cu vreo 6 luni. Plec sa cunosc locuri si oameni noi, sa invat engleza mai bine, dar inainte de toate merg sa ma cunosc pe mine. Vreau sa-mi descopar limitele dupa ce le voi fi plimbat la 8000 de km departare. Am avut mereu impresia  despre mine ca sunt o persoana usor adaptabila..dar oare chiar sunt? Ramane de vazut… In principiu plecarea asta eu o percep ca o evadare. Ca o fuga de toate durerile si dezamagirile de care am avut parte si care inca ma urmaresc insistent. Asadar exista doua variante doar. Plec pentru a ma regasi, descoperi, pentru a uita iar daca totul va decurge in parametrii normali ma voi intoarce o persoana noua. Sau mai exista varianta de a fi depasita de situatie si atunci s-ar putea sa nu fi fost cea mai inteleapta decizie de a pleca tocmai in starea asta . Dar eu imi pastrez totusi optimismul si sper ca decizia a fost una de bun augur.

 Apropo de intrebarile de mai sus mi-am amintit un citat foarte drag mie de a lui Antoine de Saint-Exupery care suna cam asa” Oamenilor mari le plac numerele. Când le vorbiţi de un nou prieten, nu vă întreabă niciodată ceea ce este cu adevărat important. Nu vă întreabă niciodată: “Cum sună vocea lui? Ce jocuri îi plac? Colecţionează fluturi?” Ei vă întreabă: “Câţi ani are? Câţi fraţi are? Cât cântăreşte? Cât câştigă tatăl său?” Numai atunci ei vor crede că l-au cunoscut..

Exact la fel se intampla si cu cei din jurul meu..lucru ce ma intristeaza..oare am crescut cu totii intr-atat de mult incat nu mai reusim sa vedem esentialul? Oare daca stiti in ce data plec sau ma intorc, cat a costat biletul, cat am bursa sau cat de scumpa e viata in Seul.. o sa intelegeti cat de mult inseamna plecarea asta pentru mine? O sa intelegeti de ce am ales Coreea si de ce nu am mers cu ceva bursa Erasmus mai aproape? O sa ma cunoasteti pe mine mai bine? ..Nu cred. Asadar eu am mai adaugat intrebarea „De ce” ? pentru ca vroiam sa ofer niste explicatii in plus ce nu pot fi cunatificate, pe care o suma de bani, un aeroport anume, o escala sau o perioada de timp nu le poate explica.

2…10 proba de microfon

Parca numai ieri Ea alerga grabita sa urce in trenul care avea sa-i schimbe viata. Parca numai ieri l-a vazut pe El stand pe culoar vorbind la telefon in timp ce abia mai respira..parca numai ieri compartimentul acceleratului a fost singurul martor la cea mai frumoasa calatorie. Si totusi.. au trecut doi ani…pe nesimtite. Doi ani in care oamenii acestia au uitat sa pretuiasca ce au avut si s-au pierdut pe parcurs lasand in urma regrete, frustrari si resentimente. Cu toate acestea Ea inca il cauta si azi cu privirea la fiecare calatorie. Asta nu s-a schimbat si nici nu avea cum. Inca spera sa-i gaseasca zambetul jucaus, vocea calda si privirea senina ori de cate ori urca intr-un tren, indiferent de destinatie. Dar dincolo de asta, totul s-a schimbat. Ce ciudata poate fi viata. Probabil nu ar trebui sa se mai gandeasca la asta.. dar e totusi 10 februarie..si nu putea trece cu vederea. Anul trecut Ea primea un vagon de tren de jucarie care sa-i aminteasca de momentul in care soarta ii adusese impreuna iar anul acesta nu are nici macar cui si de ce sa-i spuna La multi Ani. Trist si dureros ca doar unul dintre ei isi mai gaseste timp sa se gandeasca la acele momente… Dar pana la urma asta e trenul vietii noastre.. in unele gari unii urca, unii coboara iar altii raman definitiv indiferent de distanta parcursa. El insa, a ales sa coboare, poate prea devreme, poate prea tarziu si poate cu un rost. Poate e timpul sa urce altcineva de pe acelasi peron, din aceeasi gara, in acelasi tren. Cine stie?!