Ieri o mama imi zice vesela “chiar ii spuneam sotului ca uite in sfarsit si-a gasit si Andrei pe cineva care sa-l asculte”. Bun, dar cine e Andrei? Andrei e un baietel de 8 ani, acel tip de copil de care e nevoie la orice nunta care se respecta. O fata alba luminoasa, niste ochi mari albastri, un costumas cochet, o cravata in dungi, un dans cu lingura in mana invatat inca de la varsta de 2 ani (!!!!), un interes crescut pentru telefoane, un chef de vorba mai rar intalnit la copii, cateva intrebari incomode, niste sincroane si ceva figuri de breakdance finalizate cu stergerea de praf a mochetei, m-au facut sa-l indragesc fara mari probleme. La modul cel mai serios, eu nu-mi pot imagina o nunta fara un copilut de genul care sa ne mai descreteasca fruntile cu ale sale farmece. E pur si simplu un must. Asa ca daca nu aveti nepoti, verisori, sau alti invitati de varste mici inchiriati-va, nu de alta dar s-ar putea sa nu aveti parte de niste momente nastrusnice de neuitat. Cu speranta revederii cat mai grabnice il las pe Andrei putin deoparte si inainte de a si raspunde la intrebarea din titlu am sa amintesc doua povestioare foarte scurte(pe care nu mi le amintesc foarte bine asa ca le voi parafraza) care dintr-un motiv sau altul mi-au ramas intiparite in memorie.
1. “Posta. Posta. Posta!!!” se auzi un glas in unitatea militara. Will alearga cu nerabdare sa-si primeasca scrisoara de la iubita lui nevasta. Isi facuse deja un obicei din a scrie si a primi scrisori in timpul in care fusese atat de departe de casa fiind singura modalitate prin care putea primi vesti despre persoanele dragi sufletului sau. Si de aceasta data gasise acelasi plic galben pe care putea vedea acelasi scris inconfundabil a celei care ii fusese partenera de viata de aproape 5 ani. Il deschide cu nerabdare si emotie dar spre surprinderea lui in locul frumoasei caligrafii nu gaseste decat niste liniute si punctulete apararent fara noima. Surprins intoarce prima pagina si constata ca nici a doua nu arata diferit. Aceleasi mazgalituri le gaseste si pe cea de a treia foaie si pe cea de a patra. Enervat la culme, Will incepe sa-si ocarasca nevasta in gand crezand ca aceasteia ii arde de glume. 
Dar in subsolul paginii cu numarul 5 gaseste scris urmatoarele cuvinte ” Aceasta e prima scrisoare pe care fiul de doar 3 anisori o scrie tatalui sau”. Evident acela a fost momentul in care Will isi schimba complet atitudinea fata de nevasta si cu lacrimi in ochi arata scrisoarea tuturor camarazilor sai, fiind cel mai mandru tata din lume.
Si a doua:
2. Un preot constata ca la fiecare slujba de seara in biserica lua parte cu regularitate si un copil ce parea sa se traga dintr-o familie destul de instarita. Lucru nu tocmai iesit din comun, dar ceea ce-i atrasese atentia parintelui era tocmai faptul ca acest copil in permaneneta murmura ceva greu de inteles si deranja slujba si pe cei din jur.
Astfel, intr-o seara se hotaraste sa stea de vorba cu copilul adoptand o atitudine nu tocmai prietenoasa. ” Copile ce tot bolborosesti tu acolo fara sa-ti pese ca-i deranjezi pe cei din jur?” La care copilul speriat cu lacrimi in ochi raspunde “Iertare parinte. Dar pe mine nu m-a invatat nimeni sa ma rog si atunci vin in fiecare seara la biserica si spun alfabetul..ca e tot ce stiu si sper ca bunul Dumnezeu va lua literele si le va pune intr-o ordine pe care o stie el pentru a forma o rugaciune”“. Atunci parintele ingenuncheaza in fata copilului, in strange la piept si ridicand ochii spre cer multumeste providentiei pentru lectia pe care tocmai o primise.
As putea spune doar atat “de asta iubesc eu copiii” dar parca imi vine totusi sa mai adaug ceva. Ii iubesc pentru ca sunt o sursa interminabila de energie, de zambete, de caldura. Ii iubesc cand vad ca alearga in bratele mele si ma strang cat pot ei de tare cu manutele alea mici, ii iubesc pentru ca imi povestesc cate in luna si-s stele despre cele mai nebanuite asa-zise nimicuri, ii iubesc pentru ca gasesc in permanenta putearea sa se ridice dupa o cazatura si-si reiau jocul, ii iubesc pentru ca aduc lumina si binecuvantare intr-o casa, ii iubesc pentru ca sunt nemaipomenit de dragalasi, ii iubesc ca sunt sinceri chiar si in cele mai incomode situatii. Stiu, imi veti spune ca nu sunt toti asa si nu pot decat sa aprob dar sa nu uitam un singur lucru…copiii fara doar si poate sunt oglinda parintilor.
Si la final, sunt convinsa ca ati auzit interviul asta. Daca nu ati facut-o deja ar fi cazul pentru ca asa cum ar spune un drag prieten, e un kilometru de dulce 
